În zilele acestea a fost lansat noul film al apreciatului regizor britanic Ridley Scott – ”Napoleon”, evident un film despre viața celui care a fost marele conducător militar, om de stat, revoluționar dar și împărat al francezilor, Napoleon Bonaparte.
La nici trei zile de la lansare, filmul a generat o uriașă controversă în media, dar și în disputele ”amicale” ale cinefililor și istoricilor. Fiindcă cinematografia și istoria sunt printre pasiunile mele, îmi permit să expun un punct de vedere personal.
Am așteptat cu nerăbdare această lansare și am profitat de faptul că debutul românesc al filmului a fost simultan cu Statele Unite și Europa. Franța a avut privilegiul de a vedea filmul cu zece zile mei devreme (având în vedere ce a urmat am fost tentat de pune cuvântul privilegiu în ghilimele). Cu temele făcute, am văzut 18 din cele 28 de filme regizate de britanic, și am citit două biografii ale Napoleon, cea a istoricului militar român lt. col. Gheorghe Eminescu (nepot de frate al marelui poet) și cea a francezului André Castelot, am trecut la fapte. Astfel, în prima zi de rulare a filmului în România, împreună cu un amic, mare admirator al lui Napoleon, cel care mi-a recomandat și împrumutat cartea lui Castelot, am fost la cinema.
Ca primă reacție, prietenul meu a fost extrem de dezamăgit de producție, exprimând un dezacord vehement. Eu am fost mai degrabă tentat să accept versiunea regizorală care a preferat să-l prezinte pe omul Napoleon, cu slăbiciunile și vanitățile lui, în dauna calităților de mare figură istorică. Ulterior, văzând disputele, să le zicem profesionale, cred că merită să ne aplecăm puțin asupra relației, din ce în ce mai complicate, dintre film, ca operă artistică și istorie ca știință.
Să spunem câte ceva despre film și despre realizator. Este al 28-lea film a lui Ridley Scott, care a mai regizat montări istorice importante precum ”Gladiatorul”, ”Regatul Cerului” (un film despre căderea Ierusalimului, plin de inexactități istorice, dar care mie mi-a plăcut foarte mult) sau ”1492: Cucerirea Paradisului”, precum și un film plasat exact în epoca napoleoniană ”Dueliștii”, chiar filmul de debut al maestrului. Să amintim că printre filmele semnate de Ridley Scott se numără creații remarcabile, care au devenit adevărate repere ale cinematografului mondial precum ”Alien”, ”Thelma & Louise”, ”Blade Runner”. Scenariul filmului aparține americanului David Scarpa, și îi avem pe Joaquin Phoenix – Napoleon (a interpretat rolul împăratului Comodus în ”Gladiatorul”) și Vanesa Kirby – Joséphine (a fost prințesa Margaret, sora reginei Elisabeta în primul sezon al serialului ”Crown”). Două ore și jumătate de film propriu-zis, pentru a parcurge o perioada de timp cuprinsă între octombrie 1993, al patrulea an al revoluției franceze, anul decapitării reginei Marie Antoinette, și mai 1821, moartea împăratului în insula Sfânta Elena. Având în vedere evoluția excepțională a personajului, în acești aproape 30 de ani, este din capul locului un pariu periculos să încerci să cuprinzi această viață în 150 de minute de film, oricum prea mult pentru spectatorul obișnuit. Da, este adevărat, foarte puține dintre marile realizări ale lui Napoleon Bonaparte sunt amintite, nicidecum detaliate, personajul fiind mai degrabă prezentat ca un cuceritor crud, insensibil la prețul războiului plătit în distrugeri și vieți umane, nesigur și oarecum arogant în singurătatea lui și obsedat de marea lui iubire Joséphine de Beauharnais, căreia i se acordă un spațiu extrem de generos în economia filmului.
Radio France International (RFI) România publică o critică acidă a filmului concluzionând că este ”un film pe alocuri spectaculos, dar compromis de inexactități istorice și mai ales de o distorsionare flagrantă a adevăratului personaj istoric Napoleon Bonaparte” (articolul complet https://www.rfi.ro/cultura-161909-filmul-napoleon-caricatura-unui-personaj-istoric-complex-la-un-cost-de-200-de).
Reputatul istoric britanic și membru al Camerei Lorzilor, Andrew Roberts, autor al unei biografii a lui Napoleon, este și mai dur în cotidianul The Times. Dumnealui spune ”Filmul lui Ridley Scott, cu Joaquin Phoenix în rolul principal, îl prezintă pe împăratul francez ca pe un proto-Hitler, o viziune pe cât de obosită pe atât de absurdă” (articolul complet https://www.thetimes.co.uk/article/how-accurate-napoleon-film-fact-fiction-true-0jhnjq6xq).
Istoricul britanic mai subliniază un aspect surprinzător, cel puțin pentru mine, și-anume faptul că această viziune care îl asociază pe Napoleon cu figurile urâte ale istoriei, gen Hitler și Stalin, este o percepție generală dominantă în Marea Britanie și a fost ”construită” în timpul și după al doilea război mondial. La acest fenomen au contribuit și apreciați istorici britanici care în diverse articole și lucrări au subliniat, nu neapărat cu rea intenție, paralelisme dintre Napoleon și Hitler care au prins la mentalul colectiv britanic. De exemplu: doi dictatori născuți în afara țării pe care o vor conduce, cu o politica externă agresivă și dorința de a crea o nouă ordine europeană, ambii cu succese militare inițiale, ambii eu eșuat în supunerea Marii Britanii, și aveau să conducă campanii dezastruoase în Rusia. Toate astea precum și similitudinea în folosirea unei poliții secrete foarte prezente și cenzura presei au fost prezentate ca fiind premergătoare ororilor declanșate de naziști. La această nefastă și injustă asociere au contribuit și două evenimente pe care azi le-am numi virale. Pe 23 iunie 1940, la o zi după capitularea Franței, Hitler a vizitat Parisul și a petrecut mai mult de o oră la mormântul lui Napoleon din Les Invalides. Articolele și fotografiile evenimentului au făcut înconjurul lumii, le găsim și azi pe internet (https://imgur.com/qiTMSok). Al doilea eveniment a fost o afirmație al lui Winston Churchill, prim ministrul britanic în acel moment, oarecum scoasă din context, care a spus textual ”…hotărârea noastră de a continua să luptăm, așa cum au luptat Pitt și succesorii săi, până când, la rândul nostru, vom ajunge la Waterloo-ul nostru”. Evident că Winston Churchill se refera la războiul cu Germania nazistă, dar evocarea nefericită a două elemente strict legate de Napoleon, William Pitt – prim-ministrul britanic în timpul Războaielor Napoleoniene, și Waterloo – locul înfrângerii finale ale lui Napoleon, a subliniat în mentalul colectiv britanic această nefastă analogie. După părerea lui Andrew Roberts, Ridley Scott însuși, britanic trecut de 85 de ani, provenit dintr-o familie din clasă mijlocie (tatăl ofițer), este exponentul perfect al acestor percepții colective. Roberts afirmă că regizorul ar fi declarat într-un interviu: ”Napoleon nu era stoic și minunat, așa cum a fost Russell Crowe în Gladiator. Era un dictator, un criminal de război, de fapt. Nu putea fi incitant, pentru că acel om a ucis sute și sute de mii de oameni, după părerea mea, fără rost. Și pentru ce? Pentru a avea un imperiu, pentru ce? În cele din urmă, oricum totul s-a dezintegrat...”.
Ca rezultat avem acest personaj controversat, o creație a lui Ridley Scott, care a afirmat, cu oarece aroganță, că a refuzat să consulte orice biografie a lui Napoleon, tocmai pentru a nu fi influențat în construcția personajului. Napoleon al lui Scott e foarte departe imaginea consacrată de marele om de stat care ”a împrăștiat” ideile inovatoare ale iluminismului și ale revoluției franceze în întreaga Europă. Cum a făcut-o? Într-un mod validat de istorie ca fiind foarte eficient, cu arma în mână și cu sânge pe străzi. Dar dincolo de meritele militare care și azi constituie obiect de studiu în academiile militare ale lumii, Napoleon este cel care a restaurat legea și ordinea într-o Franță aruncată în haos, a fost părintele Codului Civil francez, autor de reforme financiare, al concordatul cu Biserica Catolică, al proiectelor de infrastructură, al noului sistem de educație, al introducerii meritocrației în promovarea militară și socială, a creat Banca Franței, Legiunea de Onoare, Consiliului de Stat, regulamentul de la Saint-Cyr – cea mai renumită academie militară a Franței. Nimic din astea în filmul lui Scott.
Producția este spectaculoasă, fără îndoială, cu imagini memorabile. Mâna de maestru a regizorului se face simțită pe toată durata filmului. Ce aș reproșa eu realizatorului este o anumită autosuficiență. Dacă tot a ținut să creeze un Napoleon al lui, personal, insistă să ne prezinte această versiune a împăratului ca pe un adevăr incontestabil. O face și în film și în interviurile și declarațiile care au însoțit lansarea peliculei. Este o atitudine, care în aprecierea mea, nu este conformă cu actul artistic și nici măcar cu practica modernă a istoricilor contemporani. În operele lor istorice recente, Neagu Djuvara, Lucian Boia, Ion Aurel Pop, nu ezită să ne avertizeze că în acele lucrări sunt exprimate interpretările și versiunilor lor despre anumite personaje sau evenimente, și că ele nu reprezintă un adevăr absolut. Dacă asemenea precizări sunt considerate necesare de oameni cu o anvergură academică incontestabilă, în lucrări cu caracter științific, cred că o anumită relativizare a ideilor exprimate într-un demers artistic, este necesară.
Cel mai trist lucru din tot cea am citit în aceste zile despre film, este un aspect subliniat în ambele intervenții sus menționate (RFI și Andrew Roberts), și-anume: ”Cu toate acestea, nu din biografii de mii de pagini își însușesc oamenii istoria astăzi, ci din filme ca acesta. Prin urmare, de acum încolo, Napoleon Bonaparte – marea forță mondială a Iluminismului care a pus capăt Revoluției Franceze și a scos țară după țară din toropeala vechiului regim pentru a intra în vibrantul secol al XIX-lea – va fi doar o brută care nu a fost nimic fără Joséphine a sa”.
Ajungem la tema enunțată în titlu, care poate fi reformulată ca: Filmul – operă artistică sau operă istorică. Are artistul, în cazul de față realizatorul de film, drepturi de reinterpreta adevărul istoric în scop artistic. Din păcate, așa cum subliniază insistent sursele mai sus citate, în lumea digitală modernă, o imagine sau o idee propagată prin mijloace media moderne are o penetrare și o acceptabilitate mult mai mare decât acea imagine sau idee, promovate pe calea științifică clasică, cu bibliografie și aparat critic corespunzător, chiar dacă forma corectă a ideii sau imaginii promovate este cea din urmă. Teoria este general valabilă și pentru ”industria fake-news”, dar aici aș dori abordez doar creația artistică. Cunoscând această accesibilitate și acceptabilitate își poate permite artistul să apeleze la ”licențe artistice”. Cu riscul de a crea eu însumi multe controverse, și să creez multe animozități, eu cred că creatorul de artă, sub orice formă, nu poate fi supus nici unei forme de cenzură sau constrângere. El are dreptul să producă ce dorește, ceea ce îl inspiră. Iar educația trebuie făcută la școală, în familie, în medii educaționale pe care ar trebui să le facem la fel de atractive ca filmele, ca media on-line, și acolo să subliniem și să facem corecțiile necesare. De altfel constat că reacțiile noastre au intensitate diferită față de diferite cazuri de ”licențe artistice”. Foarte puțină lume a fost ”șocată” de faptul că un cineast genial, Quentin Tarantino, l-a asasinat pe Hitler și a încheiat al doilea război mondial ”înainte de vreme”. Și mai puțini au fost surprinși de modul caricatural în care este prezentat marele Julius Cesar în seria franceză ”Asterix”. Sigur că putem spune că ”licența” lui Tarantino este atât de evidentă că nu există nici un risc de a fi luată în serios, că seria ”Asterix” sunt comedii. Mereu vor fi motive care vor justifica ”licența” și alte motive pentru a respinge inovația artistică.
Fără a avea vreo legătură cu filmul ”Napoleon”, aș dori să amintesc un alt aspect legat strict de tema acestui articol. În zilele acestea, cu ocazia sărbătorii naționale, o televiziune națională propune redifuzarea filmului ”Mihai Viteazul” de Sergiu Nicolaescu. După opinia mea, din toată producția cinematografică românească, acest film ilustrează cel mai bine controversa dintre creația artistică și istorie. Suntem exact în opusul abordării personajului față de ”Napoleon” al lui Ridley Scott. În ”Mihai Viteazul” Sergiu Nicolaescu glorifică personajul, îi subliniază preponderent doar calitățile pozitive, multe rafinate pentru a fi compatibile cu abordările istorice și mesajele de propagandă ale momentului. Câte din aceste ”licențe stilistice” sunt rodul creației artistice libere a cuplului Sergiu Nicolescu – regizor, Titus Popovici – scenarist, și câte au fost impuse de ”linia partidului” nu știm (cel puțin eu nu știu). Dar afirm pentru a suta oară, producția lui Sergiu Nicolaescu este un film excelent din punct de vedere artistic și cinematografic. Scenele de lupte sunt impecabil realizate, superioare scenelor de lupte ale marilor producții Holywoodiene, inclusiv ale acestui ultim ”Napoleon”, despre care trebuie spus că scenele de lupte sunt singurele aspecte unanim apreciate, de toate articolele pe care le-am consultat, inclusiv cele foarte critice. Dar mai spun o dată, istoria se învață la școală, sau în alte medii educaționale. Filmul, cinemaul poate poate fi artă, cultură, distracție, industrie, poate fi mijloc de propagandă, dar rolul ei educațional este doar periferic. Despre ”Mihai Viteazul” să mai spunem, că în mod contrar mesajului de promovare de pe canalul național unde urmează a fi difuzat, nu a fost un film nominalizat la premiul Oscar, dar puțin adevăr este în această afirmație. Până în 1956 Academy of Motion Picture Arts and Sciences (AMPAS), adică forul care decernează premiile Oscar nu acorda decât sporadic, în cazuri excepționale, premii pentru filme străine. Din 1956 au instituit o regulă de eligibilitate diferită față de filmele americane, respectiv propuneri din partea țărilor care vor să intre în competiție, o propunere de film per ediție. La prima ediție, 1956, doar 8 țări au trimis propuneri. România a început să trimită propuneri din 1966 (”Răscoala” lui Mircea Mureșan). Propunerea din 1971 a fost ”Mihai Viteazul” sub titlul ”The Last Crusade”. Filmul a fost în competiția Oscarului pentru cel mai bun film străin, dar nu a fost nominalizat. Competiția a fost câștigată de filmul italian ”Grădinile Finzi-Contini”, iar printre nominalizați a fost ”Dodeska-den” a lui Akira Kurosawa. Am fost surprins să găsesc pe site-urile de specialitate că România a avut, de-a lungul timpului, nu mai puțin de 38 de propuneri pentru premiile Oscar. Dar despre astea cu altă ocazie.
În concluzie eu vă recomand să mergeți la cinematograf să vedeți filmul ”Napoleon” al lui Ridley Scott. De ce? Simplu, dacă tot criticăm măcar să o facem în cunoștință de cauză.
Dinu SOCOTAR
Post-ul Filmul: creație artistică sau oglindă a realității apare prima dată în Stiri din Mures, Stiri Targu mures – Liderul presei muresene.